a) Dorinta de a avea copii – Dorinta materna
Dorinta de copii este un concept in inflatie de cand s-a produs difuziunea contraceptiei chimice in mediul occidental. Aceasta noua situatie conduce subiectii la o pronuntare constienta asupra dorintei lor de a se reproduce sau nu. Faptul de a dori un copil devine in acest caz un demers constient si rational, deliberat, mai mult programat. Aceasta dorinta pare astfel traducerea naturala a dorintei sexuale in perspectiva de a asigura perpetuarea speciei. Se poate admira forta acestei pulsiuni universale care ii antreneaza pe oameni catre procreere, indiferent de circumstante si in ciuda razboaielor, crizelor, foametei, chiar daca au invatat sa o evite. Este adevarat ca pentru fiecare subiect aceasta dorinta de copii se integreaza intr-un plan al vietii conform cu idealurile sociale si familiale. [Bydlowski, 1998, p.34].
De timpuriu chiar, subiectul doreste sa semene cu parintii sai, devenind parinte el insusi, doreste sa isi intemeieze o familie analoaga sau contrara celei din care provine. Cind totul se desfasoara bine, fara piedici, dorinta de a avea copii aproape ca nu ridica semne de intrebare.
Ea este naturala, implinita precipitat si saturata rapid prin obiectul ales, copilul.
Inainte de orice realizare copilul este imaginar. El este cel pe care orice femeie chiar si cea mai sincera in refuzul sau la adresa maternitatii, si-l doreste intr-o zi. El este copilul lipsind la apel al celor care prin mai multe nasteri au satisfacut din plin dorinta lor de procreere, dar nu si dorinta lor de copii. El este copilul urmator la care viseaza aproape orice femeie care a nascut atunci cind se afla in fata nou – nascutului ei viu. El este copilul presupus a implini totul, a repara totul, a satisface totul; doliu, singuratate, destin, sentimentul pierderii. Dorinta de copii poate fi locul de trecere al unei dorinte absolute, caci copilul imaginat, copilul ce va veni este pentru femeie obiectul prin excelenta. Ceea ce se doreste nu este atat un copil concret cat realizarea celei mai vii dintre sperantele infantile.
Copilul care se dezvolta in corpul matern ramane de ordin imaginar. El nu este real, el ramane nonprezentabil pana in ziua nasterii, atat in ce priveste sexul sau, cit si in aparenta sa fizica. In corpul mamei sale insarcinate, copilul este sursa de momente de viata psihica, de vise nocturne in care el difera complet de realitatea sa biologica. Femeile insarcinate viseaza adesea la copilul lor, dar niciodata fatul aflat in stadiul embriogenetic corespunzator [Bydlowski, 1998, p.18].
b) Dorinta paterna
Din partea barbatului dorinta de copil se formuleaza adesea printr-o negatie, aceasta dorinta ar apartine partenerei, dorinta la care el nu face decat sa consimta. Sa ne gandim la vorbele pline de dezamagire ale lui Nietzsche „La femei totul este o enigma si la ea, totul are o solutie unica; aceasta se numeste sarcina. Pentru femeie, barbatul nu este decat un moment, scopul este intotdeauna copilul”. Astfel paternitatea ar parea mai des surprinsa, decat deschis declarata. Separat de corpul copilului ce se va naste, barbatul ar tinde sa ia distanta. El ar evita o dorinta pe care nu o poate recunoaste ca fiind a sa. Fuga in nonpaternitate ar fi un mod de a ramane fiu perpetuu-copilul minunat de altadata. Sarcina sotiei il sperie, poate din neputinta lui de a fi mama el insusi. De aici frecventa fugii paterne la anuntarea unei sarcini sau intalnirea miracol cu o alta femeie in timpul aceleiasi gestatii. Exista si situatia in care, versantul feminim al barbatului, in perioada sarcinii sotiei sale aduce acuze adesea digestive, ca o revendicare a fantasmelor de sarcina masculina. Sunt toti cei care sufera de episoade gastro–intestinale in timpul acestei perioade a vietii lor in cuplu.
Traducerea mitologica a acestor reprezentari paterne se gaseste in mod egal in tema barbatului insarcinat si in ritualul clocitului. Clocitul este cutuma conform careia, dupa ce sotia sa naste, barbatul se aseaza in pat cu copilul si primeste complimentele vecinilor. Vedem aici un rit dublu, de adoptiune si de substitutie simbolica. Rit de adoptiune: prin clocit tatal isi confirma legitimitatea, el contrazice indoiala eterna privind paternitatea. Rit de substitutie: tatal se substituie mamei si copilului, protejandu-i impotriva spiritelor rele [Stekel, 1998, p.45].
Indiferent de toate aceste situatii viitorul tata accepta paternitatea, odata cu aparitia nou nascutului, refulandu-si ostilitatea sa inconstienta fata de diada nou formata. Daca in trecutul apropiat, barbatii trebuiau sa lupte cu institutia pentru a fi prezenti la asistarea nasterii copilului lor, astazi in numeroase asezaminte ei sunt tolerati. Astfel, unii se identifica cu femeia care naste, respira si imping impreuna cu ea. Altii se ajuta si se inarmeaza cu diverse obiecte amuzante. In fine, altii isi sustin sotia stand alaturi, aproape de fata ei, departe de dilatarea sexului care naste.
